România începe anul 2025 cu semnale roșii pe toate liniile bugetare. Execuția bugetului general consolidat pentru primele două luni, publicată de Ministerul Finanțelor, arată un deficit de 30,2 miliarde de lei – adică 1,58% din PIB, mai mare cu aproape 2 miliarde de lei față de aceeași perioadă din 2024. Dacă se menține acest ritm, ținta de 7% asumată în fața Comisiei Europene riscă să devină o glumă proastă, iar România ar putea ajunge în zona roșie a ratingului de țară.
În ciuda promisiunilor de austeritate și „reformă”, cheltuielile totale au crescut cu 9,2%, ajungând la 119,9 miliarde lei. Iar tăierile de costuri despre care se vorbește în spațiul public par să fie doar praf în ochi. Cheltuielile de personal, adică salariile din sistemul public, au crescut cu 16,2%, iar cele cu dobânzile la împrumuturi au explodat cu 50% față de anul trecut.
În paralel, veniturile au crescut cu doar 3,5%, sub inflație, ceea ce înseamnă, practic, o scădere în termeni reali. Iar semnalul cel mai îngrijorător vine din TVA: încasările din această taxă, care reflectă direct consumul și activitatea economică, au scăzut cu 3,2%. Cu alte cuvinte, economia încetinește, în timp ce statul cheltuie tot mai mult.
Dacă nici pensiile n-au fost încă indexate, alocațiile și alte drepturi au fost amânate, și tot am ajuns la un asemenea deficit – ce urmează după iulie, când se așteaptă noi creșteri de cheltuieli? Și atunci, care e soluția?
Guvernul a promis că nu va crește taxele. Dar dacă trendul actual se menține, va fi imposibil să nu apese pe pedala fiscalității. Deja se discută despre TVA majorat, impozit unic crescut, taxe pe proprietate. În paralel, împrumuturile se adâncesc, iar dobânzile ne costă peste 7 miliarde de euro anual.
În acest context, ideea unui acord cu FMI – pe care mulți o vedeau de domeniul trecutului – revine cu forță. Dacă nu se taie în „carne vie” în lunile următoare – adică eliminarea cheltuielilor nejustificate, stoparea risipei și oprirea achizițiilor de lux – România riscă să piardă ratingul de țară și să intre în zona „junk” a piețelor financiare.
Așadar, întrebarea nu mai este „când se taie?”, ci „mai avem de unde tăia fără să dăm de os?”